23.2.14

Fac trafic...cu duminici...

Anunţ important: nu doresc să fiu înţeleasă, voi plasa intenţionat puncte de suspensie, la un moment dat..poate că voi arunc..lăsa totul în aer, voi scrie doar de dragu' expunerii încă unei duminici faine, antrenante şi, într-un fel sau în mai multe feluri..o ţâr' ciudată şi..pot spune, spre semi-final(ă), trasă de păr. Ieriul e fost totuşi începutul, chit că deja durează de o săptămână [mai am şase:)]. 
Aţi simţit vreodată o emoţie puternică iscată doar de împingerea unui ţâmburuş de pe OFF pe ON şi prin descoperirea, rând pe rând, a anumitor funcţii având drept martori: un dulap, un tablou, un laptop conectat printr-o legătură intrinsecă cu Mr. Youtube şi copilaşii lui, Tutorial 1 şi 2?
Oare e bine să n-ai răbdare ? E benefic să sari etapele trecerii prin materie? E okidoki să-ţi rişti buna sedimentare, cu ajutorul timpului care ar putea să-ţi fie prieten, nu duşman nedeclarat, a cunoştinţelor proaspăt dobândite ? Sau, de fapt, să nu respecţi vechiul îndemn a lui Sofocle, care ştia el ce spune, "toate sunt bune la timpul lor"?
Contează răspunsurile voastre, le voi asculta/ citi cu atenţie nedisimulată, dar, în principiu, dată fiind retoricitatea..[iar inventez cuvinte...e la ordinea duminicii zilei] întrebărilor, există două deducţii: 1. conştientizez răspunsul corect; 2. e prea târziu acum, greşeala e deja făcută...sper să nu mă cufund prea adânc în adâncimea-i..să nu ajung să-i simt bătaia lungă aka reculul..la examen.[exprimarea asta s-ar putea traduce drept un surogat dihotomic? :)] 
[...pauză de masă...atunci & la propriu]
- Poţi să stai cu mine la masă, că oricum mie îmi trebuie doar un singur loc. Aştept un prieten.
- Dar, de ce este aşa de multă lume? E vreo întrunire de motociclişti prin zonă?
- Nu, eu casca asta o folosesc la motoreta aia de afară....Cum se numeşte locul ăsta, întreabă el cu un accent străin. Te rog, poţi să îi spui unde suntem prietenului meu, la telefon. Uite acum se formează numărul.
- Vă aşteaptă prietenul dumneavoastră la...
- Care-i scorul?
Eu, papagal, retransmit: Care-i scorul? Culmea e că la Eurosport tocmai se facea tragerea la sorţi a grupelor preliminare pentru campionatul european de fotbal din 2016. Omu' nu înţelege.
Ăla din telefon deja ridica vocea, a nerăbdare: Scorul!! Care-i scorul?
Cum adică?
Adică câţi bani trebuie să-i aducă fiu-mio, că-l trimit pe băiat..
- Cât vă trebuie?
- Aici!
- Nu, câţi bani să aducă?
-Patru.
Papagalul din mine ia atitudinea-i deja cunoscută:
- Patru.
- Patru ce?
- Milioane?
- Milioane? 
- Da.
- Vine în zece minute.
Între timp i-a sosit şi companionul promis anterior covorbirii telefonice, în care-mi simţeam deja rolul de intermediaro-complice într-o pseudo cunoştinţă de cauză.
Parcă erau surdo-muţi. Peste tot numa' semne, grimase, mustrări intuite, bonuri înşirate pe masă şi verificate tot pe muţeşte. 
Sunt întrerupţi..Domnul iese afară..atenţia mi se mută de la sandvişul monstru pe care-l consumam dincolo de fereastra cât peretele prin care "spionam" oamenii "nevinovaţi". N-am văzut nimic, nici numărul maşinii, nici tranzacţia cam uscată...nimic, nimic, doar ploaia...



16.2.14

Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune..Mincinoasa..Huoo!

Am început să mint demult...din frageda copilărie..Dacă-mi derulez "caseta-martor" a vieţii mele de 12997 de zile, calculul conţinînd inclusiv cei nouă ani bisecţi peste care am trecut, estimez 1st time-ul acestei metehne reprobabile undeva pe la ziua a două mii o sută nouă'ş'una. Îmi amintesc perfect bancnota de 25 de lei pe care am ales-o & extras-o dintre cele primite de bunica la pensie, cu o dexteritate ingenuă, dar şi cu ideea de minimalizare a pagubei chibzuite...în cazul în care nu m-ar fi prins..cum s-a întâmplat ulterior...Bunica nu trebuia să sufere o pierdere extremă aka una sută lei cu Bălcescu. Apăi, o minciună cu aşa picioare scurte n-am mai pomenit...Bunica mergea înaintea mea, iar eu mă tot fofilam pe lângă gardurile de pe str. Mihail Sebastian...până când s-a oprit şi m-a întrebat brusc: Irina, ce tot faci? Vino mai repede! Ce-ai în mână? Iar eu de colo: Am găsit o hârtie pe gard. E împăturită. Uite! Oare ce faţă făcusem? Cert e că răspunsul meu nu a fost deloc plauzibil, bunica a făcut imediat conexiunile, m-a luat de mână şi a spus: Precis ai găsit banii ăştia? Nu te cred, eu am trecut pe aici şi n-am văzut nimic. Hai înapoi acasă să verific dacă lipseşte ceva. N-am recunoscut până n-am fost pusă în faţa faptului dovedit. Nu mai ţin minte pedeapsa...doar ruşinea. M-a pârăt la toţi oamenii mari cu care s-a întâlnit şi, bineînţeles, am trăit zile întregi cu stigmatul de "hoaţă şi mincinoasă". A fost una dintre cele mai dure lecţii pe care le-am învăţat. Cred că atunci s-au pus bazele proceselor mele de conştiinţă..
Dar, hai să trecem la cea mai mare "invenţie" de şcoală primară deja, când se puneau alte baze...aiurea...ale narcisismului, ale laudei de sine şi ale vanităţii. Să tot fi fost când împlineam cea de-a 2629-a zi din viaţă..plus, minus  câteva. Cum să te împotriveşti tu voinţei tatălui tău care a considerat că dacă ai asistat împreună cu clasa la repetiţia Serbării şcolii cu o zi înainte, nu mai este cazul să vezi varianta propriu-zisă? S-a rezolvat cu obstinaţie, siguranţă în detalii şi imaginaţie logică. Tata, s-a îmbolnăvit fetiţa dintr-a patra care era prezentatoare şi tovarăşa învăţătoare m-a pus la un test de citit, am citit foarte bine şi m-a ales să prezint tot spectcolul. Trebuie să merg mâine seară în sala teatrului, să mă îmbrac frumos în uniforma de pionier. [...] Eu mi-am îndeplinit scopul, nu mai ţin minte serbarea, dar şi acum, dacă închid ochii, îmi revin în minte jocurile de lumini...de toate culorile, roşii, verzi, albastre, galbene, cumulate de sonorizarea de excepţie. Cred că ele mi-au stârnit imaginaţia abitir. A fost aşa frumos, tata! Toţi copiii au cântat, au dansat, au recitat, au spus scenete..Aaa...cum m-am descurcat? A fost foarte bine..Când apăream pe scenă să prezint toată sala mă aplauda, îmi spuneam textul...şi iar mă aplaudau. Şi la sfârşit m-au aplaudat atât de mult încât mi se părea că nu mă mai lasă să părăsesc scena. Precis le-a plăcut mult de mine. Dar acum, mi-e somn, am obosit foarte tare. Noapte bună! A trecut o lună, chiar două când "ulciorul" s-a spart. Vine tata la şcoală să-i mulţumească învăţătoarei pentru şansa pe care i-a dat-o fiicei lui în afirmarea talentului ...Şoc pentru el şi groază pentru mine!!!
Acum, nevoia de minciună a căpătat alte conotaţii, deşi, la o analiză mai profundă...s-ar putea observa, microscopic, firave urme ale vechii obişnuinţe de acurateţe pentru logica lucurilor. Intenţiile sunt bune, aşteptările sunt mari, iar scopul este oportunistico-altruist. Nu poate exista o asemenea alăturare...poate doar într-o abrambureală eliziacă. Mă strâmb acum..iar încep cu încruntatul...ştiu că ar trebui să urmeze explicaţiile laborioase..sau nu :)! 
Să fie telegrafieeeee...fără fir: 
  • 20 sept. 2012 - 20 sept. 2013. Ascunderea adevărului, cu detaliile  de rigoare inventate, a scutit un tată aproape bătrân de griji inutile. A fost mai liniştitor să mă ştie în continuare central, vis-a-vis de ACR, decât la capătul oraşului dinspre aeroport. Iar câştigul meu a fost liniştea. 
  • Anterior...cine ştie cunoaşte, mi-am cerut iertare...nu ştiu dacă am căpătat-o, atunci, când făceam grevă sau după?
  • Am confecţionat pe baza aceleaşi reţete de succes şi ascunderea faţă de tatăl meu, doctor-pensionar, a puseelor mele din ianuarie anul trecut şi ian., februarie + cât va mai ţine, anul ăsta. Neliniştea mea, cât de cât logică în caz de acutizare a bolii, n-a mai fost potenţată de jdemiile de presupuneri, sfaturi sau chiar ordine.
  • Iar acum, când e pe vine cursul de şapte săptămâni..de formare profesională în meseria de fotograf presupuneţi cumvă că-mi las "inventica" deoparte? Şi credeţi că-mi stârnesc neliniştea personală declarând sus şi tare că-mi urmez pasiunea...cu siguranţă neprioritară cum ar zice tata? Am ales varianta uşoară..cea de autoapărare. Vă explic prin câteva cuvinte cheie: şapte săptămâni, curs de muzeograf..ok, nu mint prea tare, că l-am făcut anul trecut, cu tot cu atestat, şi cireaşa de pe tort, formare profesională..E obligatoriu? Nu, tata, dar e spre binele meu

ps...şi acum de dragu' (re)delectării şi retrăirii, 
mi-amintesc duminica trecută (mulţumesc Doina, tanti mama lu' Doina, Mariana, Dani & Arnold)  
cu gândul la lunea viitoare (mulţumesc anticipat)!











2.2.14

De ce nu trece? II

Puseul m-a apucat în prima săptămână a anului cel nou, 2014, la câteva zile după ce mi-am terminat leapşa lui 2013. Oare există vreo legătură între duiumul de zile libere aka mini-vacanţa de Crăciun şi Revelion, umplerea timpului cu al doilea job al meu aka Eliza's Day & Night blog...[cine mai doreşte, cine mai pofteşte...să-mi de like la pagina de pe Facebook? Că Eliza se bucură!], brusca relaxare a fizicului & a psihicului după Marele Raport al Anului Trecut, liniştea, care-mi ascundea o nelinişte adânc simţită, dar deloc recunoscută, poate puţin intuită prin Romanţa iahturilor a lui Minulescu, cu gândul la Marele meu Proces versus Marele Minister al Muncii noastre cele de toate zilele, pe care l-am pierdut, câştingându-mi totuşi drepturile, începând de acum (28 ianuarie a.c.) încolo, şi activarea leziunilor mele demielinizante? Aştept răspuns de la doctor, psiholog şi prim-ministru..Hahahaha! Pe ultimul amintit, nu-l punem la socoteală..îl tai de la posibilul răspuns!
Azi se împlineşte o lună de când mă însoţeşte..dar, simt că e pe cale să dea bir cu fugiţii. Poate l-am speriat, poate se fac trei săptămâni de când am dat pe venă perfuziile. E prea mult, m-am săturat de el, am încercat să-l blochez printr-o mulţime de tertipuri, să-i arăt că îl consider stăpân absolut, apoi am blufat că nu-mi pasă de el...cutreierând muzeul din Dumbravă şi, într-un final, l-am tratat, şi aşa continuu să fac, cu răbdare.
Între timp, m-au reapucat poftele foamea şi, culmea, nu m-am îngrăşat..
Foamea de fotografie îmi va fi săturată de Şcoala de Fotografie "ImageArt" Sibiu care-şi începe primul curs al anului în 17 februarie şi mă va avea pe mine printre cursanţi. Ştiţi de ce? Răspunsul se află la cifra 8 din leapşă: Tot succes cataloghez şi decizia surprinzătoare a juriului campaniei, marcă a Blogal Initiative von Hermannstadt, CARE SUNT AVANTAJELE PARTICIPĂRII LA UN CURS FOTO PROFESIONIST?, şi anume, SURPRIZĂ: Pentru că nu s-au putut hotărî să aleagă dintre toate articolele foarte bune, Image Art oferă un al doilea loc 1. Astfel, un al doilea curs de fotografie profesionist în valoare de 1.400 lei merge la: Irina-Eliza Penciu (greencharme.blogspot.ro). Pentru stil şi motivaţie personală. Fain şi neaşteptat, am scris de 1, 2, 3 ori despre pasiunea mea, neşcolită, pentru fotografie..şi n-am putut să-mi ridic premiul şi, implicit, nivelul fotografiilor din cauze...medicale. Abia acum, la aproape un an distanţă, sunt aproape în măsură să-mi încerc puterile în învăţare, atenţie, creativitate şi inovaţie...chiar cred asta?
Mno..ce să zic şi eu..
Şi mai am una, reamintită de cauza câştigătoare a Rock FM-ului pe care-l ascult tot cu poftă, şi anume: Lectura este o formă a fericirii. Ultima la care voi vom renunţa! Întâmplarea face ca atenţia-mi distributivă să fie câteodată la cote maxime şi mai ales favorabilă întereselor mele aproximativ trecute cu vederea din varii motive, iar săptămâna asta să-mi aducă ceea ce visam, dar nu îndrăzneam să sper, o bibliotecă plină ochi de cărţi în format electronic, mii şi mii, o bibliotecă de formare continuă pentru orice fiinţă care-şi tinde autodepăşirea cu zeci de domenii pornind de la artă şi astronomie trecând uşor prin biologie, chimie, cultură, dicţionare, etnografie, filosofie, economie, istorie, drept, lingvistică şi ajungând, încet-încet, la medicină, marketing, religie, ştiinţă şi tehnică. Vă daţi lesne seama că nu le-am menţionat pe toate...e totuşi o postare de duminică :) Totuşi adaug un plus de alte 334619 de lucrări nesortate încă de arii de interes.
Şi acum urmează întrebarea...retorică
nu-i aşa că Library Genesis Project este o mană cerească, de factură computerizată?