8.8.12

În curs de dezintoxicare...


...am o problemă, la început n-am băgat de seamă...dar sunt silită să mi-o recunosc şi să încerc s-o eradichez. Ştie toată lumea cât de mult îmi place să scriu...scriu cu uşurinţă în Festina Lente-ul meu! Ideea este că, deşi am subiecte...zilnic o droaie...izvorul îl simt total nesecat, colcăie de chef & antren, undeva, cândva s-a interpus o baricadă, ca un sediment greu erodabil & explorabil...
Chiar acum, după ce s-a procopsit cu 34 de ani la activ, Elizei, brusc, îi e frică să scrie...Unde e nebuna, scz. zănatica aia drăgălaşă, impertinentă câteodată, perversă alambicat, aproape tot timpul şi cvasi vulgară, dar totuşi inocentă în zvăpăielile ei? Ce drequ' o apucat-o? Că Viaţa e aceeaşi, prietenii ei sunt cu duiumul, muzeul înfloreşte, se animă încontinuu ANIMĂ ASTRA!, ginul tonic cu lămâie la fel de bun a rămas pe caniculă...şi aşa mai departe...
Să-i facem anamneza, tocmai pentru a-i găsi cauza/cauzele penuriei emoţionale care o macină, de fapt a măcinat-o săptămânile trecute, dar nu cred, personal că putem vorbi totuşi la timpul trecut despre ea, Neclaritatea stărilor ei afective...
Păi să vedeţi şi să nu credeţi...Acum două săptămâni am surprins-o stresată, nu mai rău ce de obicei, dar de necontrolat, în sensul că, deja parcă îşi crease o ritmicitate a izbugnirii în plâns nervos, între orele 9.00 şi 10.00, dimineaţa. Şi-a dat singură seama de ciclicitatea fenomenului, când, repetiţia a devenit extrem de supărătoare...Fix când trebuia să rezolve rapid vreo trei, patru lucruri simultan...îşi deranja ritmul dimineţilor de servici sau de aiurea..că, nu doar la muzeu păţea de-ăstea!
S-a speriat şi a început să se gândească abitir la ea, însăşi. Sar direct la concluzia la care a ajuns, pentru că deja mi-e greu să-i retrăiesc fazele: Deşi toată lumea o consideră o super sociabilă, vorbăreaţă până la extrem, o jucătoare cu cuvintele şi nu numai - are blog personal:), o salvatoare [hahaha], în materie de idei sau soluţii spontane pentru rezolvarea inerentelor neprevăzuturi ale cotidianului, fata are o problemă gravă, nu ştie să comunice cu adevărat. Nu spune lucrurilor pe nume, nu are curajul să-şi arate adevărata faţă, cea a nevoii de atingere a sufletelor cu care să intre în consonanţă. Bine că s-a prins, că ea în beatitudinea/combustia-i spontană, dar, oarecum artificială, ar fi dus-o înainte, cu râs şi plâns, balegă de mânz, dacă nu ar fi conştientizat că POATE comunica! Că ştie să vorbească din suflet, dar şi să asculte! Pardon! Mulţumesc! Trebuia să-ţi scriu un sms...Pardon!
Nu-s normală, de ce tre să îmi caut tot felu' de subterfugii pentru a para eventualele acuzaţii se slăbiciune omenească, îmi bag picioarele, ba nu...mai bine, bani în buzunar, cum ar zice Cristi, colegul meu de birou...că-s prea ocoşă să-mi recunosc slăbiciunile, eu, care am fost crescută cu vorbele lu' tata, că sunt extraterestră...
Ce mai alien am fost #prinSibiulmeu, ediţia a II-a (mulţumesc Tudor & Răzvan), după ce mi-am trăit 1st time-ul parcurgerii pistei de biciclete a Sibiului, până în Pădurea Dumbrava, la Muzeul ASTRA, am socializat cu bloggerii invitati special (postarea lui Răzvan e totalmente concludentă:), am pornit-o înapoi spre oraş, pe cărarea secretă, prin pădure, prin spatele Muzeului în aer liber, pe care mi-a revelat-o Călauza mea, un bătrânel biciclist de vreo 75 de ani...Mare om, dar care nu a putut să-mi oprească şovăiala care m-a cuprins la intrarea pe Aleea Călăreţilor...Aveam în faţă aleea, care mi se deschidea largă, liberă de maşini...Ce mi-am zis: Hai că părăsesc pista, că-s prea mulţi pietoni infiltraţi printre biciclişti. După 3-4 metri, în stilul meu caracteristic de răzgândicioasă, continui să reflectez în grabă Da' de ce totuşi să nu merg pe pistă? Parcă e totuşi mai fain acolo...Virez brusc la stânga...Aaaaauuuu! Zdraannngggg! Aţi păţit ceva? Eu udam florile în gradină şi am auzit căderea bicicletei! Haideţi să vă spălaţi pe faţă..M-am speriat, m-am pipăit, credeam că-s plină de sânge...Apă rece, rece, bună, bună, doar cotul drept zdrelit...Vă aduc Rivanol, să dezinfectăm. Eu deja m-am obişnuit, săptămânal se întâmplă niscai accidente din cauza bordurii. Da, aţi înteles totul bine, nehotărârea şi lipsa acuităţii vizuale, mi-au venit de hac. Am confundat bordura cu o linie albă, mai groasă. Dar, noroc cu tata, care ne-a învăţat multe când eram mici: să ne batem, să cădem corespunzător, ca nu cumva să ne rupem ceva...Dar şi cu Călăuza, care la cererea mea expresă şi total anapoda, dată fiind situaţia, a imortalizat momentul de după. Multumesc domnule Toma!
Să-mi fie învăţătură de minte, toatele lecţiile pe care le-am învăţat în acest scurt concediu, care s-a terminat azi!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu