Urme de toamnă trecută şi înviorare de primăvară, la zi...

Încă nu mi-am revenit din oboseala cauzată de marele nostru eveniment al lunii martie...inaugurarea Centrului ASTRA pentru Patrimoniu din Muzeul în aer liber. Nici nu aş fi avut cum...pentru că abia daca au trecut şase-şapte-opt ore de la luatul de bun-rămas de la presa naţională...şi de la oaspeţii noştri norvegieni.

Dar...totuşi...am o oboseală frumoasă...există aşa ceva? :) Oboseala unei activităţi faine de tot, dar care m-a cam dezenergizat...Cred că-mi ştiu soluţia regenerării...o ţârică de psychobilly din playlistu' meu de pe youtube, inspirat de Trei Ceasuri Rele...sau, pur şi simplu, Johnny Cash!

Şi retrăirea primei mele călătorii de primăvară, cea de ieri, prin muzeul din Dumbrava Minunată, prin descrieri succinte.

Am bătut aleile şi nu m-am putut abţine să nu-mi scot cadoul de la Mosu' ăl Crăciun de anul trecut...N-am simţit niciodată ca acum, alăturarea a două anotimpuri despărţite, în mod obişnuit, Toamna, cu ale sale frunze veştede şi tonuri de cenuşiu, amestecate cu un galben murdar, ruginit, dar şi gri şi Primăvara, cu al său cer perfect albastru, soare înnebunitor de mângâietor şi floricele mici, albe cu puţin roz şi unele galbene, ca nişte steluţe, răsărite printr-o necunoscută cosmogonie.

 

Au mai răsărit la noi în muzeu, sus, în zona pinilor din fundal:), noi, dar vechi monumente, în Satul Olarilor, de la poalele bisericii din Dretea. Nu este încă terminată reconstrucţia lor...dar, vă daţi seama, aici se scrie o nouă poveste...v-o promit, într-un viitor mai puţin sau mai mult apropiat sau îndepărtat. [Totuşi, întâi de toate, trebuie să o aflu eu...şi, apoi, s-o transmit într-o manieră personală...poate, un pic subiectivă...] Şi sunt foarte optimistă, pentru că mă ghidează o Stea Urcătoare:)...

Dar, totuşi vreau să ofer o mostră de atitudine personală, înainte de a vă povesti (ce ştiu io când) chestiuni serioase. După ce am urcat şi coborât deluşoarele...sau mai bine zis denivelările din mijlocul Satului Olarilor...mi-am dat seama că am obosit şi că-mi doream Lucky-ul...iar băncuţa de lângă Troiţa  din lemn din Sibiel mă îmbia, având şi cutiuţa cu nisip cu săgeata salvatoare (sau nu:) pe care scria Loc de fumat. Printre rotocoalele de fum împins în aerul liber...am văzut noile pisici ale muzeului. Două...! Acum pot recunoaşte, nu mai îmi e frică (tare:) de mâţe...că am avut sechele de la o zgârietură care s-a întâmplat cum vreun sfert de secol...:P Cred că mi-am creat, fără să ştiu prin ce mijloace, o punte de cumunicare cu ele. Pe mâţuca gri am chemat-o pe bancă, lângă mine...a venit şi a pozat perfect, pentru a fi încadrată în fotografie şi troiţa. Apoi, cu scuzele de rigoare, pentru plecarea inopinată, mi-am stins ţigara şi am vrut să plec, dar nu puteam să n-o bag în seamă pe cealaltă, Negruţa...Parcă dresate de gândul meu jucăuş, de factură paralelă...s-au conformat, poza a fost făcută la ţanc...iar Eliza...ioi, draga de ea,...:D...ce s-a mai bucurat de numa' numa'. Reiese clar şi doveditor că bariera Comunicării a fost trecută cu succes.

Au urmat, într-o previzibilitate [nu vă speriaţi că inventez cuvinte...check the Dex '98, dacă mă suspectaţi de aşa ceva, în acest caz specific] copaci încă desfrunziţi, cu soare ascuns printre trunchiri, un râu şerpuitor, avioane cu reacţie...în lanţ :)), frunze moarte...desfătare nedisimulată...